joi, 18 februarie 2010

Réverie.





Ploua.Peste tot e gri,ceata,ploaie ciudata si lume suparata.Si e decembrie...De ce nu ninge?De ce nimeni nu poate sa nu mai fie asa de suparat?Si de ce copacul ala nenorocit din fata geamului arata ca un sarpe gata sa atace?Mi-e frica sa mai stau aici...aici,in lumea asta rea si rece.Aici unde pana si Dunarea a devenit gri...atat de gri incat s-a contopit cu cerul.Totul arata ca o mare infinita si gri..si trista.Incerc sa inot prin ea,dar tristetea e asa de coplesitoare incar un val imens ma prinde si ma duce in desert.Aici e chiar mai rau decat in tristetea gri.E cald,asa de cald incat desi nu am nicio haina pe mine simt ca ma topesc.Mi-as da jos si pielea asta alba si jegoasa daca as putea...dar nu pot.Asa ca merg prin desert si incerc sa nu cad prada Soarelui.De obicei imi placea Soarele,mai ales iarna, prin Ianuarie,cand era asa de puternic incat razele sale imi incalzeau fata...atunci stiam ca va veni pimavara.Dar acum e prea mult.Sunt asa de buimacita de caldura de afara incat nici nu vad prapastia din fata mea.Evident,cad.Dar e o cadere placuta.Simt ca zbor,si in sfarsit e racoare.Parul umbla in toate directiile,sangele circula invers,Inima pulseaza de 419684 de ori pe minut,dar e bine. Réverie.Aud Réverie.E asa de frumoasa incat incep sa plang.Lacrimile mele sunt asa de sarate si de calde incat imi ard buzele...Parca as plange cu acid.Plange sufletul in mine.De fapt, a plans si acum lacrimile nu mai au loc.Si le vad cum rand pe rand cad din ochii mei si se inalta la cer,cu aripile lor mari si albe si pufoase de ingeri blestemati...Blestemati sa stea intr-un suflet ca al meu.Dar acum sunt libere,libere sa faca ce vor.Dar eu nu.Cad tot mai adanc in abisul asta negru si deja imi e racoare...Alunec in negura asta de atat timp incat deja m-am obisnuit cu tot.Deodata,aud niste aripi batand.Si se face lumina.Esti tu,ingerule!Chiar tu!Ce dor imi era de parul tau cret si de ochii tai care desi sunt negri,au facut ca prapastia sa se lumineze cand i-ai deschis.Vreau sa iti sarut buzele alea rosii pentru ultima data,caci am sa mor.Nu stiu cand,pentru ca prapastia asta nu se mai termina.Eh,Dumnezeu se joaca cu mine,putin! Dar nu-mi pasa decat de tine acum,de tine si de privirea ta blanda.Si ce bine ma simt cand ma iei in brate.Dar acum nu vrei,te joci si tu cu mine.Nu?Atunci vino! vino sa visam in aerul asta rece si in negura asta blestemata.Vino sa-mi gusti acidul de pe buze si sa-mi spui daca pe tine te arde.Vino,macar da-mi mana sa ti-o tin si m-as simti mai bine.Si cand m-ai luat in brate,am simtit.Am simtit tot.Un amalgam de sentimente si de amintiri m-a lovit si ca prin minune a facut lumina in sufletul meu orb.
Pot sa vad!Si vad fundul prapastiei.E un pat imens si alb, unde aterizam amandoi.E pufos ca norul ala pe care stai tu zilnic,uiandu-te la mine cum ma imbrac si amuzandu-te serios cand incep sa ma machiez.Niciodata nu pot sa ma rujez cum trebuie.Dar nu conteaza pentru ca oricum m-as ruja, tot o sa se strice.Pentru ca nu te poti abtine si imi zici ca sunt asa de frumoasa dupa ce termin apoi ma saruti.Si-l strici.Si radem amandoi apoi facem dragoste.Exact ca acum,in patul asta mare si alb.Se pare ca Dumnezeu nu se juca cu mine pana la urma.Poate ca vroia doar sa-mi arate ca lucrurile simple sunt cele mai frumoase,si cele de care te poti bucura cu adevarat.Si stiu ca acum,cand tu dormi pe sanul meu nu te gandesti la nimic.Dar eu stiu doar ca te iubesc,si nimic nu va schimba asta niciodata.Pentru ca te iubesc sincer.De ce?Pentru ca numai un copil poate sa iubeasca asa,asa ca mine...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Căpşuni