luni, 15 februarie 2010

Patul lui Procust.

Stropii imensi de ploaie cad necontenit de azi dimineata.Tarziu in noapte,cand strazile launtrice au inghitit toti oamenii pierduti iar blocurile gri s-au curatat de pacate, orasul moare,luminile adorm in sfarsit,iar singurele creaturi care se mai ivesc in noapte, sunt Sufletele Pierdute.Pentru ele,noaptea este ca o perdea unde se pot ascunde si transforma in ceea ce vor.Zdrobite de furie si insetate de razbunare, asteapta in tihna momentul oportun pentru a declansa atacul.Iar cand acel moment apare,se indreapta cu pasi de felina spre victima.
In zadar ma uit pe geam,demonii noptii nu mi se arata niciodata.Nu reusesc sa intelelg de ce nu vor sa vorbeasca cu mine.Asta seara nu am chef sa ii mai astept,pentru ca somnul incepe sa ma ia in bratele sale mari si calduroase.La naiba,nici cafeaua nu mai functioneaza !Cu ochii pe jumatate inchisi,arunc o privire fugara spre cer.Luna nu vrea sa se arate nici asta seara.Si apoi fara sa realizez,somnul ma fura din lumea noastra si ma taraste spre abisurile cele mai amare ale lumii sale de vis.Dar e ciudat,pentru ca inainte sa adorm am vazut niste ochi albastri ,mari si stralucitori care parca ma ademeneau.E straniu,semanau cu cerul de dimineata,cand norii inca nu si-au facut aparatia si nimic nu se poate spune despre ziua ce tocmai urmeaza.Nu poti sa stii daca o sa fie soare,ploaie,vant sau doar cer senin.Poti doar sa speri ca o sa fie asa cum vrei tu.Si eu am sperat ca visul acesta va fi unul frumos si nu ma voi trezi tipand si de data asta.
Inca nu imi pot explica de ce nu reusesc sa am un somn linistit.De aproape 3 ani de zile am cosmaruri in fiecare noapte.De fapt,e gresit sa spun noapte ;noptile mi le petrec scriind sau citind,deci am cosmaruri ziua,sau cand mai prind o ocazie sa dorm.Incerc din rasputeri sa ma odihnesc,dar nu pot nicodata.Demonii ma prind in vise.Am incercat sa vorbesc cu ei, sa le zic sa ne confruntam fata in fata,dar nu au vrut sa ma asculte.M-au torturat si mai rau.Tin minte ca odata am visat asa de urat incat atunci cand m-am trezit am avut urme de zgaraieturi pe toata mana stanga.Lumea zice ca asta nu e nici normal nici bine.Mda,multumesc,de asta pot sa-mi dau seama si singura.
Dar ce sa fac ?Am fost peste tot si am cumparat orice remediu posibil pentru cosmaruri.Nimic nu merge…se pare ca sunt condamnata la o viata de suferinta in adancurile psihicului.Cel mai penibil este ca sunt constienta atunci cand am aceste trairi..De ce trairi ?Pentru ca déjà nu le mai pot numi cosmaruri.Acum sunt o parte din mine,exista cu adevarat chiar si atunci cand sunt treaza pentru ca le simt.Da,le simt in mine.Le simt in sange,simt cum clocotesc si fac ca mirosul lui ruginit si sarat sa iasa la suprafata.Sirea spinarii s-a obisnuit de mult cu fiorul inghetat ce trece din ce in ce mai des prin ea.Carnea are momente cand se desprinde pur si simplu de pe oase.Per total,ma simt ca si cum as fi facuta din cenusa…ca un tablou vechi ce a adunat pe el tone de praf.. goala pe dinauntru.Pe dinafara stiu ca sunt plina.Plina de mine.Haine scumpe,bijuterii stralucitoare si o privire ce ar putea sa ingete si cel mai pur suflet din lume.Si toate astea doar multumita parintilor mei ce mi-au oferit niste mosteniri genetice fabuloase !
Dar cu ce te ajuta exteriorul aproape perfect cand interiorul e ca o casa aflata in paragina ? »Cu nimic,e doar o fatada.Nu ar fii prea frumos ca lumea sa ne descopere ,nu ?Noi trebuie sa chinuim din umbra.Daca toti ar stii ca esti asa de seaca pe interior crezi ca s-ar mai obosi sa te injure si sa-ti doreasca atat de mult raul ?Asta e treaba noastra.Ei trebuie sa vada doar trairile tale pamantene. »Asta mi-au raspuns nenorocitii aia ,cand am reusit sa ii conving sa-mi vorbeasca intr-un cosmar recent.E trist sa ai o cariera frumoasa ,multi bani si un partener loial si iubitor si sa nu poti sa te bucuri de asta.E trist sa cheltui toti banii pe lucruri materiale si inutile si sa nu poti sa ii oferi celui de langa tine dragostea ta doar pentru ca ceva te macina in adancurile sufletului tau chinuit.Dar cel mai trist este ca nu poti sa spui nimanui despre asta,pentru ca ti-e teama sa nu creada ca ai innebunit.De asta scriu,e singura scapare,si cu fiecare cuvant scris si pagina umpluta simt ca pot sa scap din cosmarul asta nenorocit,ce pare sa semene din ce in ce mai mult cu o viata dubla.
Dar adevarul este ca aceste cosmaruri sunt zilele mele din trecut in care am facut multe ,multe persoane sa sufere,pentru ca asa am vrut sau pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama.Si acum,cel pe care l-am facut sa sufere cel mai mult se razbuna pe mine si isi trimte ucenicii sa ma chinuie…Daca ar fi sa ma gandesc cate zile am chinuit acel biet suflet,ar trebui sa mi se faca rau.De mai bine de 5 ani,baiatul acela ma iubea ,iar eu,ca o nenorocita insensibila cum eram,nu-l bagam in seama,sau cand o faceam,era doar din nevoie si dor.Dor de afectiune,intelegere si sensibilitate.
Si mi-am dat seama de asta cand am auzit de porcaria aia de Karma.Marea mea greseala a fost ca am inceput sa cred in teoria aia stupida gen « o fapta rea e raspaltita tot cu o fapta rea si una buna e rasplatita cu una buna ».Bulshit.Din pacate,El a profitat de asta si a inceput tortura.Trei ani au trecut cu greu si nu stiu cum o sa mai suport inca doi,dar o sa incerc sa trec peste exact ca si pana acum.
Ca sa nu mai patesc alte lucruri rele ,o sa specific inca de pe acum :cum ma numesc si cine sunt eu,cea cu adevarat,sunt doua lucruri pe care nu le vei afla niciodata.Dar asta nu inseamna ca o sa mint.Dimpotriva ;te voi lasa sa ma descoperi cuvant cu cuvant,fila cu fila,capitol cu capitol, pana voi considera ca este de ajuns.Mereu o sa incerc sa las impresia ca sti totul despre mine ca la final sa afli ca de fapt vei ramane cu ochii in soare.Ca un preludiu intens in care nu esti lasat sa faci nimic,ci doar ti se face un anumit lucru ,iar cand esti pe culmile extazului totul sa se opreasca si tu sa ramai acolo,pe scaun sau in pat,si sa te intrebi de ce s-a intamplat asta,dornic fiind de mai mult…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Căpşuni