luni, 15 februarie 2010

Alo?Eu?...Aici Tu ..Ce Mai Faci?

Priveste in trecut si se intreaba cum de nu regreta nimic.Cum poate sa rada de toate necazurile prin care a trecut…cum poate pur si simplu sa invete din greseli,greseli pe care desi le-a repetat de vreo 3,poate 4 ori,nu le regreta.Intr-o zi s-a gandit sa renunte la tot si sa inceapa o viata noua.La ce bun?Mai bine priveste in trecut..deschide cutia Pandorei si incepe sa dezgroape amintirile,fie ele bune sau rele.Dragoste,suferinta,scrisori de iubire,fragmente vizuale de fericire..Toate erau acolo.Si intr-un coltisor intunecat,a putut sa zareasca un telefon. Anii isi pusesera amprenta pe el.Numerele nu se mai vedeau,iar vopseaua neagra se cojise aproape integral.Numai trandafirii sculptati pe marginea lui se mai vedeau..Rosii, la fel ca pasiunea ce-i clocotea in vene,erau martorii tacuti ai existentei sale .Martorii a tot ceea ce se petrecea in amintirile ei.

Apoi,ca prin farmec,se face lumina in amintirile ei.Vede un copil,o fetita mica si frumoasa cu ochii de smarald si par lung si blond.Era ea.Era doar un copil.Era asa de fericita,si zambetul ei era lumina.Lumina care a dat stralucire amintirilor ei.Vede telefonul si alearga repede la el.Se opreste o clipa ca sa admire trandafirii…mereu i-au placut trandafirii.Apuca receptorul si formeaza un numar.Suna.Telefonul din camera ei suna.

-Ce mai faci? zise o voce care era atat de gingasa incat semana cu trilul unei pasari stravechi.

-Esti chiar tu?Dar de ce acum..de ce nu m-ai mai sunat de mult?Daca ai stii cat de dor mi-a fost de tine…

-Stiu…dar nu a mai fost nevoie sa te sun..Te-ai descurcat grozav fara mine.Dar se pare ca eu sunt cea care are nevoie de tine acum.

Tacere.Nu-i venea sa creada …

-Dar cum…tu esti cea care ma ajuti sa fiu fericita,sa rezist in lumea asta gri..cea care imi dai putere sa rad,sa plang si sa fiu mereu aceeasi eu,zi de zi.CUM!?

- Se pare ca niciodata nu ti-ai dat seama de adevar.Tu ai avut nevoie de mine doar la inceput.Dar esti asa de fericita si de implinita incat ai uitat de mine…

Vocea Amintirii incepu sa tremure.Pe fundal se auzeau suntete de viori triste si de pian dezacordat.

-Niciodata nu voi uita de tine.Esti o parte din mine si asa vei ramane mereu.

-Promiti?Zise Amintirea,plangand.

-Da! Promit,si niciodata nu o sa te mai neglijez…..O sa cobor acolo diseara si o stau pana dimineata cu tine,sa vorbim si sa recuperam timpul pierdut.Acum te rog sa nu mai plangi .Te iubesc!
-Si eu te iubesc! Sa vii la mine…

-Am sa vin deseara..acum calmeaza-te.Sa fii cuminte!
-Sunte,mereu am fost.La reveredere!
-La revedre !

Si s-a tinut de cuvant.In acea seara geroasa de Ianuarie,a coborat in Cutia Pandorei si s-a intalnit cu Amintirea.Si s-a simtit mai bine ca oricand.Si-a amintit de prima zi de scoala, de iesirile afara cu prietenii sai ,cand se jucau de-a mama si de-a tata, sotron sau pitulusu’ ..si-a amintit chiar si de data cand fiind singura in camera si gasind o foarfeca si-a tuns toata partea stanga a parului sau balai si lung si pentru ca maica-sa,care era foarte ocupata cu sortarea dosarelor,nu a observat decat atunci cand ea a intrat pentru a 3-a oara in camera isprava ce o facuse…Toate erau acolo…Si mereu o sa fie atata timp cat ea va crede in copilarie si in lucruri simple.

De atunci coboara din ce in ce mai des.Pentru ca a realizat ca e bine sa te intalnesti din cand in cand cu vechiul TU,doar ca sa vezi ce mai face,fara sa ii reprosezi nimic.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Căpşuni