duminică, 28 februarie 2010

Azi,nu...

Acum e liniste in micul apartament de la etajul 9.Noaptea asta se anunta a fi una placuta.Lumina de afara a inceput incet incet sa scada in intensitate,ca un bec de calitate inferioara ce e pe sfarsite.E prima noapte cand dorm fara ea.De fapt,va fi,daca voi putea sa atipesc.Inca am pe pat tricoul meu mare si alb care o asteapta sa se imbrace cu el,apoi sa fuga tiptil,tiptil pana in bucatarie si sa imi fure o tigara din tabachera,sa se aseze pe jos si sa-si lipeasca picioarele de faianta si sa stea asa vreo 3 minute bune,gandindu-se la cine stie ce fleac,privind inconsitient in gol...Dupa,ca si cand s-ar dezmetici dintr-un vis urat,sa-si aprinda tigara si sa o lase sa alunece smechereste pana in coltul gurii.


-Ce-ai de te uiti asa la mine? sa se rasteasca dupa ce-si da capul pe spate si sufla incet dara gri de fum urat mirositor.
-N-am nimic.Ma amuza felul in care "fumezi"...sa spun razand infundat,ca sa nu se supere pe mine...
-Imi place sa ma uit la fum cum se misca.E ciudat.Uneori mi se pare ca e fluid,alteori ca seamana cu niste miscari gratioase de vals...cateodata mi se pare ca seamana cu niste nori lenesi..Imi place.


Si-apoi sa arunce tigara pe jumatate fumata pe jos,sa calce pe ea ,reusind sa nu se arda,asa cum numai ea stie.Mi-e dor de felul in care zambea atunci cand ii puneam lapte rece intr-un pahar de whisky si i-l dadeam sa bea.Mi-e dor sa ma uit la ea cum trage cu pofta din tigara,chiar daca nu stie sa fumeze.Mi-e dor de rujul ei rosu..Si-as vrea asa de tare sa ploua,sa toarne cu galeata,ca in ziua in care-am vazut-o pentru prima data....ca sa pot sa o cunosc din nou.
Eram in sala,la teatru,impreuna cu ceilalti actori si asteptam o actrita intarziata ca sa repetam pentru piesa "Aimée".Stateam plictisiti discutand despre o melodie, cand usile imense ale salii se deschid.O domnisoara destul de inalta si subtirica,cu par lung si negru,uda leoarca isi face aparitia maestuoasa.Desi arata ca dracu' , cu rimelul scurgandu-i-se pe fata,pana inspre gat,era o prezenta aparte.Avea ceva ciudat,ciudat de incitant....Si de atunci am stiut ca ea va fi a mea.O chema Kim.Kim Tinkerpuff si am ras cu lacrimi cand am auzit asta.Am crezut ca glumeste..Si mi-am dat seama ca e pe bune cand s-a uitat urat,urat de tot la mine.Ochi verzi,privire de gheata.Am tacut cerandu-mi scuze.
Ea trebuia sa fie Aimée,o "doamna emancipata" din inalta societate de la inceputul anilor 1910.Era proprietara unui bordel,dar tot ea era cea mai mare curva de acolo.Ii placeau viata si tigarile slim si avea cele mai frumoase rochii din oras.Desi era o curva,de-i drept,toata lumea o iubea.Era carismatica si bine educata,si sfaturile ei erau al naibii de bune.Kim o juca pe Aimée cu atata patos incat as fi putut sa jur ca facea asta si-n viata reala.Inca era suparata pe mine,pentru faza cu numele.La scena cu sarutul,m-a muscat de buza.M-a muscat asa de rau incat mi-a dat sangele si toti colegii au ras de mine.Numai ea statea pe scena,cu picioarele atarnandu-i copilareste si se uita la mine satisfacuta ca mi-a facut rau,tragand incet dintr-o tigara.Ca sa ma revansez fata de ea,am invitat-o la o cafea.Si a zis da,apoi am plecat amandoi la brat din Teatru,inapoi in ploaia de afara.Dar ii placea.Radea ca o nebuna si rimelul ii ajusase acum pe gulerul camasii.Si totusi a mers asa,in halul asta cu mine la cafea si tot era frumoasa.Apoi am ajuns la mine si am ascultat jazz,am vorbit despre carti.Si Take Five a devenit melodia noastra preferata.
N-am sa uit niciodata cum sorbea vinul rosu din pahar,de parca era apa,doar pentru ca ii era sete si nu patea nimic.Si dupa noaptea aia,in care am stat si am ras cu lacrimi,a devenit a mea.Si a doua zi iar au ras colegii de la teatru,doar ca acum au ras de amandoi.Dar doamne,cat de mult o iubeam si inca o mai iubesc.Eu am fost singurul care a reusit sa descopere ca ea era doar un copil,un copil frumos ce-i drept.Dar tot eu am fost cel care a facut-o sa plece.Inca incerc sa-mi explic de ce m-a parasit,dar nu reusesc sa imi dau seama.Si stau langa geam,cu paharul meu de vin rosu si ma uit afara.E intuneric de-a binelea.Huh,ce repede trece timplu cand te gandesti...

O vreau inapoi si sper din tot sufletul sa bata la usa...Dar e deja 03:23 si vinul asta incepe sa aibe gust de apa.Iubito,as vrea atat de mult sa fi cu mine acum..Si iti promit ca o sa te veghez mereu,de aici ..Dar,din pacate,stiu de pe acum care e raspunsul...

vineri, 26 februarie 2010

L.O.V.E's falling from the sky.


E frig afara,ploua si e urat.Numai adunatura de umbrele multicolore de pe strazi mai invioreaza peisajul...poate si fulgerele alea albe care lumineaza intregul cer.Nimeni nu rade,totata lumea se grabeste sa ajunga acasa.Cativa oameni n-au umbrele si zambesc,pentru ca stiu ca sufletele lor nu trebuie sa stea in ploaie ca sa fie curatate.Lor doar le place ploaia.Restul alearga grabiti spre blocurile si mai gri ca sa se adaposteasca de prospetime.Ei nu stiu ce e aia "fericire".Zambetele lor sunt seci si nu valoareaza nimic.Ei nu sunt oameni.
De sus,de pe nor,reusesc sa vad pe cineva fara umbrela si ma grabesc sa cad direct in capul lui.Nu prea erau multe persoane fericite pe strada.Dar am avut noroc si te-am gasit,tocmai azi...
Eu sunt o picatura de ploaie si am cazut pe tampla ta.Am avut timp sa ma uit la parul tau negru si frumos,care devenea din ce in ce mai ud si mai cret.Apoi am alunecat usor pana inspre gat.Desi afara era frig,tu erai asa de cald,ca intotdeauna.Am cazut usor pe jacheta ta.Imi place,e verde si imi aduce aminte de vara trecuta...
cand NOI inca mai existam;
Cand noi ne trezeam dimineata si plecam sa ne plimbam in oras pana seara tarziu;
Cand adormeam in iarba atunci cand imi citeai;
Cand ma uitam in ochii tai si vedeam intotdeauna un zambet albastru;
Cand ma tineai in brate si nu-mi doaream nimic altceva de la viata..Nu o sa uit niciodata clipele in care ameteam atunci cand ma sarutai sau cand ma certai pentru ca mi-era prea somn ca sa ma ridic din pat.Dar mereu incepeai sa razi si sa vi si tu langa mine.Si prietenii ne sunau si noi stateam in pat,imbratisati,gandindu-ne la noi...
Dar acum nu mai e nimic.
Mi-era asa de dor de tine incat L-am rugat pe Dumnezeu sa ma lase sa plec.Am renunta la viata mea in Rai ca sa devin ploaie,sa pot sa te mai ating macar o data,desi riscam sa nu te intalnesc azi...Si acum ,cand am reusit,ma simt implinita.Am mers cu tine pana acasa si am dormit impreuna.Mi-am amitnit de toate clipele frumoase si am stiut ca si tu simtit ca sunt langa tine.Inainte sa adormi mi-ai spus ca ma iubesti.Si atunci am stiut ca o sa ne revedem,candva.

Dar acum eu nu mai exist.Dimineata a venit si eu m-am evaporat.Acum nu stiu ce se va intampla cu mine,deocamdata totul e negru.Dar orice s-ar intampla o sa ne revedem..si o sa fiu mere acolo,undeva sa-ti aduc aminte cat de mult te iubesc.

Copil frumos

E vineri si afara e urat.Cerul e aproape negru si nu-mi place pentru ca asta inseamna ca nu mai pot merge in parc sa ma uit la copii cum se joaca.Copii sunt asa de frumosi si de amuzanti.Cand observa ca te uiti la ei -mai precis ca te holbezi si vorbesti cu cel de langa tine despre ei- incep sa se dea in spectacol.Sunt ceva magic.

Acum mi-e dor de Larisa,fetita pe care am cunoscut-o n parc.Are 5 anisori si arata ca un inger cafeniu.Are ochii negri,parul saten inchis si drept,si un zambet de milioane.Alearga de colo-colo ca o nebuna si rade mereu cand face cate-o boacana sau cade din tobogan.Rade indiferent ce s-ar intampla.Pe ea o cam supara parintii din cand in cand...Dar ea tot fericita e.Pentru ca Valentin,ursuletul,e mereu cu ea.

Ea a fost copilul care m-a convins sa ma dau din nou in leagan fara sa imi fie frica de ceea ce ar putea crede trecatorii,sa simt cum inima imi sare din piept si cade pe un nor mare si pufos in adancul cerului,sa imi dau jos ochelarii albastri si sa privesc Soarele si viata asa cum sunt.Ea mi-a demonstrat inca o data ce copil sunt.


Pe ea nu o sa o uit niciodata.

joi, 25 februarie 2010

Forever KiDS. aka despre fericire si copii 2


Pentru ca ieri mi-am demonstrat inca o data ca ma pot bucura de lucruri simple.
Pentru ca m-am dat in leagan.Tare.si am intins picioarele spre cer..si am avut senzatia ca zbor si euforia momentului aproape ca m-a facut sa cad din leagan.
Pentru ca am cunoscut un copil de 5 ani pe care parintii il supara...
Pentru ca era Soare.
Pentru ca eram cu ea.
Pentru ca mai multe,dar acum mi-e somn.
Maine..

luni, 22 februarie 2010

Despre Fericire si Copii.

Februarie.Prima zi cu Soare si caldura, in adevaratul sens al cuvantului.E 18:30 si nu e intuneric afara.Apusul abia incepe sa-si faca magia.Soarele arata acum ca o crema de zahar ars cu nuante subtile de roz si albastru sters,o incantare pentru privire.Inca e destul de cald afara,data fiind ora relativ tarzie pentru acest anotimp.Nu pot sa privesc in alta parte decat pe cer,ma fascineaza apusul asta superb.Din cand in cand,cate-un bloc gri imi intuneca peisajul,dar nu-mi pasa.Incep sa merg mai repede ca sa pot admira din nou frumusetea zilei.Sfarsitul aduce ceva nou,necunoscut,dar e si asa de frumos,uneori…Nu dau importanta nimanui.Probabil ca oamenii se uita ciudat la mine pentru ca zambesc prosteste,fara motiv-dupa cum,probabil,cred ei.Dar ei nu se bucura de Soare.Lor nu le pasa,ei nu mai sunt copii.Si tot merg,asa,uitandu-ma la Soare si nepasandu-mi de nimic pana cand,din multimea asta de sunete incalcite si stridente se aude un glas firav,de inger:

-Unu,doi,tlei,patlu,cinci,sase….sate,uot,noua,zeceeeeee!

Vocea lui suna asa de melodios incat nu puteam sa nu ma uit in spate.Ma intrebam daca e la fel de superb la exterior,cum e si la interior.Dar pana sa ma intorc,vorbeste iar:

-Uite tze papitoi!Mami,vreau si eu papitoi !

Facea referire la brelocul meu cu catelus pe care il spanzurasem de ghiozdan.Si atunci,am stiut ce trebuia sa fac.M-am intors la el si am ingenunchiat in fata lui.Bunica si mama il tineau de mana si parea ca se simte asa de mandru.Si da,am avut dreptate.Era superb,ca un inger mic si firav.Par blond deschis si drept ,ochii mari,albastri,mai frumosi ca cerul de azi…si niste buze mici si rozalii.Am zambit doar uitandu-ma la el.

-Cum te cheama?L-am intrebat in timp ce desfaceam brelocul de la ghiozdan.A spus ceva dar nu m-am putut concentra indeajuns incat sa inteleg,era prea frumos si imi acapara toata concentrarea.Apoi mi-a zis ca are 3 ani si jumatate.

-Ei bine,pentru ca esti un baietel asa de destept si de frumos, am sa iti fac un cadou.Si i-am intins brelocul.

Nici nu am cuvinte sa descriu zambetul ala,asa de inocent si de frumos,din momentul in care a primit cadoul.Avea dintii ca niste perlute mici si perfecte,ce contrastau perfect cu buzele lui.A fost asa de frumos incat am uitat de apusul de azi si pe drum m-am gandit doar la el.

Si in sfarsit,dupa o buna perioada de timp,pot sa spun cu mana pe suflet ca linistea curge in mine.Pot sa o simt,e alba si pufoasa, la fel de usoara ca zapada ce tocmai s-a topit.Curge agale din crestet pana-n picioare.Si e bine.

Si pana la urma,asta e.Nu conteaza daca primesti un cadou valoros sau doar un simplu zambet.Fericit poti face pe oricine,daca vrei.Dar cele mai frumoase si sincere cadouri vin din inima si din lucrurile simple…Si noi ar trebui sa invatam de la copii sa pretuim lucrurile simple,pentru ca detaliile fac diferenta.

Despre Ingeri.

Esti un inger…cu parul cret si incurcat,cu ochi mari si adanci ,cu trup firav de sticla care se sparge la fiecare cearta a nostra si pe care trebuie sa il pun la loc,bucata cu bucata ,dupa ce ne impacam.Esti facut din sange albastru,lacrimi de copil si din dragoste si esti asa de frumos…chiar daca ai parul incurcat.Ma iubesti asa de mult incat atunci cand facem dragoste ma atingi usor, usor de parca ai canta la pian.Pui suflet in tot ceea ce faci si asta te defineste.Desi esti doar un copil,imi spui ca te simtit batran dar nu foarte intelept.Si eu iti spun ca esti foarte intelept pentru ca iubesti tot ceea ce faci.Dar tu,nimic,tot ca tine spui..Si atunci ma enervez si ne certam…si iar trebuie sa te pun la loc.Dar o fac din nou.Pentru ca esti doar un copil si pentru ca te iubesc.Si apoi imi dai un trandafir albastru si imi spui ca si tu ma iubesti.Si ne aruncam amandoi in mare,imbratisati,imbatati de mirosul sarat al apei.

Si uite de asta te iubesc si o sa fie mereu asa.Pentru ca esti doar un copil.

Un inger ce a cazut pe pamant fiindca era prea frumos pentru Rai.Si prea dulce pentru iad.Si totusi prea orice pentru Pamant.

Un suflet nobil,prins intr-o inima mult prea trista.

Un copil intr-un trup de adult.

joi, 18 februarie 2010

Réverie.





Ploua.Peste tot e gri,ceata,ploaie ciudata si lume suparata.Si e decembrie...De ce nu ninge?De ce nimeni nu poate sa nu mai fie asa de suparat?Si de ce copacul ala nenorocit din fata geamului arata ca un sarpe gata sa atace?Mi-e frica sa mai stau aici...aici,in lumea asta rea si rece.Aici unde pana si Dunarea a devenit gri...atat de gri incat s-a contopit cu cerul.Totul arata ca o mare infinita si gri..si trista.Incerc sa inot prin ea,dar tristetea e asa de coplesitoare incar un val imens ma prinde si ma duce in desert.Aici e chiar mai rau decat in tristetea gri.E cald,asa de cald incat desi nu am nicio haina pe mine simt ca ma topesc.Mi-as da jos si pielea asta alba si jegoasa daca as putea...dar nu pot.Asa ca merg prin desert si incerc sa nu cad prada Soarelui.De obicei imi placea Soarele,mai ales iarna, prin Ianuarie,cand era asa de puternic incat razele sale imi incalzeau fata...atunci stiam ca va veni pimavara.Dar acum e prea mult.Sunt asa de buimacita de caldura de afara incat nici nu vad prapastia din fata mea.Evident,cad.Dar e o cadere placuta.Simt ca zbor,si in sfarsit e racoare.Parul umbla in toate directiile,sangele circula invers,Inima pulseaza de 419684 de ori pe minut,dar e bine. Réverie.Aud Réverie.E asa de frumoasa incat incep sa plang.Lacrimile mele sunt asa de sarate si de calde incat imi ard buzele...Parca as plange cu acid.Plange sufletul in mine.De fapt, a plans si acum lacrimile nu mai au loc.Si le vad cum rand pe rand cad din ochii mei si se inalta la cer,cu aripile lor mari si albe si pufoase de ingeri blestemati...Blestemati sa stea intr-un suflet ca al meu.Dar acum sunt libere,libere sa faca ce vor.Dar eu nu.Cad tot mai adanc in abisul asta negru si deja imi e racoare...Alunec in negura asta de atat timp incat deja m-am obisnuit cu tot.Deodata,aud niste aripi batand.Si se face lumina.Esti tu,ingerule!Chiar tu!Ce dor imi era de parul tau cret si de ochii tai care desi sunt negri,au facut ca prapastia sa se lumineze cand i-ai deschis.Vreau sa iti sarut buzele alea rosii pentru ultima data,caci am sa mor.Nu stiu cand,pentru ca prapastia asta nu se mai termina.Eh,Dumnezeu se joaca cu mine,putin! Dar nu-mi pasa decat de tine acum,de tine si de privirea ta blanda.Si ce bine ma simt cand ma iei in brate.Dar acum nu vrei,te joci si tu cu mine.Nu?Atunci vino! vino sa visam in aerul asta rece si in negura asta blestemata.Vino sa-mi gusti acidul de pe buze si sa-mi spui daca pe tine te arde.Vino,macar da-mi mana sa ti-o tin si m-as simti mai bine.Si cand m-ai luat in brate,am simtit.Am simtit tot.Un amalgam de sentimente si de amintiri m-a lovit si ca prin minune a facut lumina in sufletul meu orb.
Pot sa vad!Si vad fundul prapastiei.E un pat imens si alb, unde aterizam amandoi.E pufos ca norul ala pe care stai tu zilnic,uiandu-te la mine cum ma imbrac si amuzandu-te serios cand incep sa ma machiez.Niciodata nu pot sa ma rujez cum trebuie.Dar nu conteaza pentru ca oricum m-as ruja, tot o sa se strice.Pentru ca nu te poti abtine si imi zici ca sunt asa de frumoasa dupa ce termin apoi ma saruti.Si-l strici.Si radem amandoi apoi facem dragoste.Exact ca acum,in patul asta mare si alb.Se pare ca Dumnezeu nu se juca cu mine pana la urma.Poate ca vroia doar sa-mi arate ca lucrurile simple sunt cele mai frumoase,si cele de care te poti bucura cu adevarat.Si stiu ca acum,cand tu dormi pe sanul meu nu te gandesti la nimic.Dar eu stiu doar ca te iubesc,si nimic nu va schimba asta niciodata.Pentru ca te iubesc sincer.De ce?Pentru ca numai un copil poate sa iubeasca asa,asa ca mine...

luni, 15 februarie 2010

The simple pleasures of life.

Vine langa mine.Se aseaza ca de obicei,tacut,pe marginea patului si sta acolo minute in sir,uitandu-se doar in ochii mei .Ma saruta intai cu privirea,apoi lacom,ca si cand ar fi fost ultima data cand s-ar putea bucura de mine,incepe sa-si plimbe buzele carnoase si reci pe fiecare particica din corpul meu alb si firav.E atat de vulnerabil incat nici macar nu pot sa-i spun ca nu mai pot continua asa.Dar in fiecare noapte,se intampla.Are acel je ne sais quoi care mereu ma fascineaza si ma face sa vreau mai mult.Sarutul lui,atat de usor si gingas la inceput,devine din ce in ce mai pasional cu fiecare atingere a buzelor noastre…Ma imbata cu fiecare gest asa cum numai o sampanie fina ar putea s-o faca.Ma fascineaza si-mi aduce aminte de toate clipele frumoase prin simpla lui privire albastra si calma..Doar pentru ca ma iubeste.Intr-o noapte cand leneveam amandoi in pat uitandu-ne la peisajul monoton de pe fereastra imensa din fata patului,m-a intrebat cu calm:

- Ce-ai zice sa mergem la mare?

-As vrea asa de mult..dar e frig.Uite,afara inca ninge si probabil ca si marea a inghetat.

-Si daca ti-as spune ca stiu un loc in care marea e mereu calda si Soarele intotdeauna straluceste pe cer ,ce-ai zice?Ai veni cu mine?

-Desigur!As merge cu tine oriunde.Doar stii ca te iubesc!

-Stiu.Atunci inchide ochii,incearca sa dormi si maine o sa te duc …

-Nu maine!Acum…vreau marea..si sa simt nispul in par si cum se lipeste de pielea mea uda..si mirosul acela sarat …

-Maine…cateva ore.Acum dormi.Trebuie sa fi frumoasa atunci cand ii zambesti Soarelui!

Si am inchis ochii asemenea unui copil ascultator caruia i se promite o recompensa daca e cuminte toata ziua.Dar nu am putut sa dorm.Nu ma gandeam decat la mare ,la apa aia albastra si cristalina si la ochii lui care semana izbitor cu marea.Si la ziua in care l-am cunoscut.Mi-as dori sa pot descrie ziua in care ne-am cunoscut,dar nu pot.E un sentiment unic pe care numai cei ce au trait dragostea la prima vedere il pot explica.Se simte din prima privire,din primele secunde in care il intalnesti si sti ca intre voi doi va fi ceva.Stiu doar ca l-am iubit cand l-am cunoscut si il iubesc acum.Sunt aproape sigura ca il voi iubi si in viitor,insa nu-mi place sa dau cu presupusul.

Si iata ca sosi si ziua cea mare.Avea sa ma duca in locul lui special.M-a trezit vantul care suiera nerabdator prin geamul deschis.Perdeaua,desi era subtire si gingasa,facea un zgomot infernal atunci cand soaptele vantului o atingeau.Ma simteam asa de bine.Parca toate lucrurile de pe lumea asta vroiau ca eu sa plec la mare,sa fiu fericita alaturi de cel pe care il iubesc…M-am intors catre el.Ma privea,mai precis se holba la mine.Nu stiu de ce am impresia ca a facut asta toata noaptea.Dar imi placea.

-Mergem la mare?Nici nu o sa fac dus in dimineata asta,pentru ca vreau ca apa sarata sa-mi spele sufletul de tot.Doar ea stie cum…

-Da-mi mana ta.

Si imediat ce i-am dat-o, a pus pe inelarul meu un inel care pe cat era de simplu pe atat era de frumos.Avea o lucratura fina si era subtirel,la mijloc avand o perluta mica si delicata,Pe langa perla,erau 3 diamnate micute,aproape insesizabile.

-O sa straluceasca frumos la mare.Ai sa vezi,soarele de acolo o sa faca diamantele alea asa de frumoase!

-Dar de ce?am intrebat nedumerita.

-Simteam nevoia sa-ti fac un cadou.Stii ca imi place sa te vad fericita.

Nu am stiut ce sa mai spun asa ca am zambit.Intr-adevar,ii placea sa-mi faca cadouri.

-Dar totusi cand mergem la mare?am intrebat grabita si pe un ton putin furios.

-Iubito,nu vezi ca deja suntem acolo?

Avea dreptate,de fapt stateam cu picioarele in apa.Soarele facea ca ochii lui sa prinda viata,astfel incat puteam sa vad cum valurile marii se sparg de pupilele lui.Era asa de frumos incat l-am sarutat.Apoi mi-am dat jos tricoul de pe mine si am sarit goala in mare,lacoma si dornica de liniste sufleteasca.Nici macar nu mi-a pasat de oamenii de pe plaja-daca erau oameni pe plaja.El a facut acelasi lucru.Si am inotat amandoi pana ce un val ne-a luat si ne-a purtat usor pana pe tarm.Acum era noapte si luna aparuse pe cer.Noi doi stateam si ne uitam la ea,goi,tinandu-ne in brate pe malul marii.

-Vezi,pentru mine asta e fericire.Nimic nu ma face sa ma simt mai bine decat tu si marea.Dragosta si linistea sufleteasca..

Apoi l-am sarutat din nou si magia noptii ne-a invaluit,lasandu-ne sa ne contopim in voie,pana dimineata.Am privit rasaritul si ne-am bucurat de placerile simple ale vietii…

-Ce frumos…

-Ce anume?

-Felul in care soarele se rasfrange in parul tau…parca ai o mie de nuante diferite… e superb.

Am zambit iar..Stiam doar un singur lucru,de fapt doua…eram fericiti si ne iubeam,iar pentru mine asta era de ajuns.

Ceasul a inceput sa bata incet…o data ,de doua ori,de trei ori si tot asa pana a ajuns la 11 batai.Batrana nici macar nu realizase cat de tarziu se facuse…De 3 luni incoace,de cand sotul ei murise, isi facuse un obicei din a citit din jurnalul sau.Il iubea foarte mult,si cu fiecare pagina citita il simtea parca mai aproape.Acum insa,se terminase.Jurnalul nu mai avea nicio pagina.Si nici pana in ziua de azi nu a putut sa-si dea seama cum de ajunsase la mare intr-o secunda..Grabita,a sorbit ultima gura de ceai din ceasca ei turcoaz si apoi a lasat caietul pe masuta cea mica de langa scaun.S-a bagat in pat cu zambetul pe buze,gandindu-se ca peste doar putin timp va fi din nou alaturi de sotul ei.Pentru ca povestea se sfarsise,jurnalul nu mai avea nicio fila,iar viata si-o traise din plin.

Patul lui Procust.

Stropii imensi de ploaie cad necontenit de azi dimineata.Tarziu in noapte,cand strazile launtrice au inghitit toti oamenii pierduti iar blocurile gri s-au curatat de pacate, orasul moare,luminile adorm in sfarsit,iar singurele creaturi care se mai ivesc in noapte, sunt Sufletele Pierdute.Pentru ele,noaptea este ca o perdea unde se pot ascunde si transforma in ceea ce vor.Zdrobite de furie si insetate de razbunare, asteapta in tihna momentul oportun pentru a declansa atacul.Iar cand acel moment apare,se indreapta cu pasi de felina spre victima.
In zadar ma uit pe geam,demonii noptii nu mi se arata niciodata.Nu reusesc sa intelelg de ce nu vor sa vorbeasca cu mine.Asta seara nu am chef sa ii mai astept,pentru ca somnul incepe sa ma ia in bratele sale mari si calduroase.La naiba,nici cafeaua nu mai functioneaza !Cu ochii pe jumatate inchisi,arunc o privire fugara spre cer.Luna nu vrea sa se arate nici asta seara.Si apoi fara sa realizez,somnul ma fura din lumea noastra si ma taraste spre abisurile cele mai amare ale lumii sale de vis.Dar e ciudat,pentru ca inainte sa adorm am vazut niste ochi albastri ,mari si stralucitori care parca ma ademeneau.E straniu,semanau cu cerul de dimineata,cand norii inca nu si-au facut aparatia si nimic nu se poate spune despre ziua ce tocmai urmeaza.Nu poti sa stii daca o sa fie soare,ploaie,vant sau doar cer senin.Poti doar sa speri ca o sa fie asa cum vrei tu.Si eu am sperat ca visul acesta va fi unul frumos si nu ma voi trezi tipand si de data asta.
Inca nu imi pot explica de ce nu reusesc sa am un somn linistit.De aproape 3 ani de zile am cosmaruri in fiecare noapte.De fapt,e gresit sa spun noapte ;noptile mi le petrec scriind sau citind,deci am cosmaruri ziua,sau cand mai prind o ocazie sa dorm.Incerc din rasputeri sa ma odihnesc,dar nu pot nicodata.Demonii ma prind in vise.Am incercat sa vorbesc cu ei, sa le zic sa ne confruntam fata in fata,dar nu au vrut sa ma asculte.M-au torturat si mai rau.Tin minte ca odata am visat asa de urat incat atunci cand m-am trezit am avut urme de zgaraieturi pe toata mana stanga.Lumea zice ca asta nu e nici normal nici bine.Mda,multumesc,de asta pot sa-mi dau seama si singura.
Dar ce sa fac ?Am fost peste tot si am cumparat orice remediu posibil pentru cosmaruri.Nimic nu merge…se pare ca sunt condamnata la o viata de suferinta in adancurile psihicului.Cel mai penibil este ca sunt constienta atunci cand am aceste trairi..De ce trairi ?Pentru ca déjà nu le mai pot numi cosmaruri.Acum sunt o parte din mine,exista cu adevarat chiar si atunci cand sunt treaza pentru ca le simt.Da,le simt in mine.Le simt in sange,simt cum clocotesc si fac ca mirosul lui ruginit si sarat sa iasa la suprafata.Sirea spinarii s-a obisnuit de mult cu fiorul inghetat ce trece din ce in ce mai des prin ea.Carnea are momente cand se desprinde pur si simplu de pe oase.Per total,ma simt ca si cum as fi facuta din cenusa…ca un tablou vechi ce a adunat pe el tone de praf.. goala pe dinauntru.Pe dinafara stiu ca sunt plina.Plina de mine.Haine scumpe,bijuterii stralucitoare si o privire ce ar putea sa ingete si cel mai pur suflet din lume.Si toate astea doar multumita parintilor mei ce mi-au oferit niste mosteniri genetice fabuloase !
Dar cu ce te ajuta exteriorul aproape perfect cand interiorul e ca o casa aflata in paragina ? »Cu nimic,e doar o fatada.Nu ar fii prea frumos ca lumea sa ne descopere ,nu ?Noi trebuie sa chinuim din umbra.Daca toti ar stii ca esti asa de seaca pe interior crezi ca s-ar mai obosi sa te injure si sa-ti doreasca atat de mult raul ?Asta e treaba noastra.Ei trebuie sa vada doar trairile tale pamantene. »Asta mi-au raspuns nenorocitii aia ,cand am reusit sa ii conving sa-mi vorbeasca intr-un cosmar recent.E trist sa ai o cariera frumoasa ,multi bani si un partener loial si iubitor si sa nu poti sa te bucuri de asta.E trist sa cheltui toti banii pe lucruri materiale si inutile si sa nu poti sa ii oferi celui de langa tine dragostea ta doar pentru ca ceva te macina in adancurile sufletului tau chinuit.Dar cel mai trist este ca nu poti sa spui nimanui despre asta,pentru ca ti-e teama sa nu creada ca ai innebunit.De asta scriu,e singura scapare,si cu fiecare cuvant scris si pagina umpluta simt ca pot sa scap din cosmarul asta nenorocit,ce pare sa semene din ce in ce mai mult cu o viata dubla.
Dar adevarul este ca aceste cosmaruri sunt zilele mele din trecut in care am facut multe ,multe persoane sa sufere,pentru ca asa am vrut sau pentru ca pur si simplu nu mi-am dat seama.Si acum,cel pe care l-am facut sa sufere cel mai mult se razbuna pe mine si isi trimte ucenicii sa ma chinuie…Daca ar fi sa ma gandesc cate zile am chinuit acel biet suflet,ar trebui sa mi se faca rau.De mai bine de 5 ani,baiatul acela ma iubea ,iar eu,ca o nenorocita insensibila cum eram,nu-l bagam in seama,sau cand o faceam,era doar din nevoie si dor.Dor de afectiune,intelegere si sensibilitate.
Si mi-am dat seama de asta cand am auzit de porcaria aia de Karma.Marea mea greseala a fost ca am inceput sa cred in teoria aia stupida gen « o fapta rea e raspaltita tot cu o fapta rea si una buna e rasplatita cu una buna ».Bulshit.Din pacate,El a profitat de asta si a inceput tortura.Trei ani au trecut cu greu si nu stiu cum o sa mai suport inca doi,dar o sa incerc sa trec peste exact ca si pana acum.
Ca sa nu mai patesc alte lucruri rele ,o sa specific inca de pe acum :cum ma numesc si cine sunt eu,cea cu adevarat,sunt doua lucruri pe care nu le vei afla niciodata.Dar asta nu inseamna ca o sa mint.Dimpotriva ;te voi lasa sa ma descoperi cuvant cu cuvant,fila cu fila,capitol cu capitol, pana voi considera ca este de ajuns.Mereu o sa incerc sa las impresia ca sti totul despre mine ca la final sa afli ca de fapt vei ramane cu ochii in soare.Ca un preludiu intens in care nu esti lasat sa faci nimic,ci doar ti se face un anumit lucru ,iar cand esti pe culmile extazului totul sa se opreasca si tu sa ramai acolo,pe scaun sau in pat,si sa te intrebi de ce s-a intamplat asta,dornic fiind de mai mult…

Alo?Eu?...Aici Tu ..Ce Mai Faci?

Priveste in trecut si se intreaba cum de nu regreta nimic.Cum poate sa rada de toate necazurile prin care a trecut…cum poate pur si simplu sa invete din greseli,greseli pe care desi le-a repetat de vreo 3,poate 4 ori,nu le regreta.Intr-o zi s-a gandit sa renunte la tot si sa inceapa o viata noua.La ce bun?Mai bine priveste in trecut..deschide cutia Pandorei si incepe sa dezgroape amintirile,fie ele bune sau rele.Dragoste,suferinta,scrisori de iubire,fragmente vizuale de fericire..Toate erau acolo.Si intr-un coltisor intunecat,a putut sa zareasca un telefon. Anii isi pusesera amprenta pe el.Numerele nu se mai vedeau,iar vopseaua neagra se cojise aproape integral.Numai trandafirii sculptati pe marginea lui se mai vedeau..Rosii, la fel ca pasiunea ce-i clocotea in vene,erau martorii tacuti ai existentei sale .Martorii a tot ceea ce se petrecea in amintirile ei.

Apoi,ca prin farmec,se face lumina in amintirile ei.Vede un copil,o fetita mica si frumoasa cu ochii de smarald si par lung si blond.Era ea.Era doar un copil.Era asa de fericita,si zambetul ei era lumina.Lumina care a dat stralucire amintirilor ei.Vede telefonul si alearga repede la el.Se opreste o clipa ca sa admire trandafirii…mereu i-au placut trandafirii.Apuca receptorul si formeaza un numar.Suna.Telefonul din camera ei suna.

-Ce mai faci? zise o voce care era atat de gingasa incat semana cu trilul unei pasari stravechi.

-Esti chiar tu?Dar de ce acum..de ce nu m-ai mai sunat de mult?Daca ai stii cat de dor mi-a fost de tine…

-Stiu…dar nu a mai fost nevoie sa te sun..Te-ai descurcat grozav fara mine.Dar se pare ca eu sunt cea care are nevoie de tine acum.

Tacere.Nu-i venea sa creada …

-Dar cum…tu esti cea care ma ajuti sa fiu fericita,sa rezist in lumea asta gri..cea care imi dai putere sa rad,sa plang si sa fiu mereu aceeasi eu,zi de zi.CUM!?

- Se pare ca niciodata nu ti-ai dat seama de adevar.Tu ai avut nevoie de mine doar la inceput.Dar esti asa de fericita si de implinita incat ai uitat de mine…

Vocea Amintirii incepu sa tremure.Pe fundal se auzeau suntete de viori triste si de pian dezacordat.

-Niciodata nu voi uita de tine.Esti o parte din mine si asa vei ramane mereu.

-Promiti?Zise Amintirea,plangand.

-Da! Promit,si niciodata nu o sa te mai neglijez…..O sa cobor acolo diseara si o stau pana dimineata cu tine,sa vorbim si sa recuperam timpul pierdut.Acum te rog sa nu mai plangi .Te iubesc!
-Si eu te iubesc! Sa vii la mine…

-Am sa vin deseara..acum calmeaza-te.Sa fii cuminte!
-Sunte,mereu am fost.La reveredere!
-La revedre !

Si s-a tinut de cuvant.In acea seara geroasa de Ianuarie,a coborat in Cutia Pandorei si s-a intalnit cu Amintirea.Si s-a simtit mai bine ca oricand.Si-a amintit de prima zi de scoala, de iesirile afara cu prietenii sai ,cand se jucau de-a mama si de-a tata, sotron sau pitulusu’ ..si-a amintit chiar si de data cand fiind singura in camera si gasind o foarfeca si-a tuns toata partea stanga a parului sau balai si lung si pentru ca maica-sa,care era foarte ocupata cu sortarea dosarelor,nu a observat decat atunci cand ea a intrat pentru a 3-a oara in camera isprava ce o facuse…Toate erau acolo…Si mereu o sa fie atata timp cat ea va crede in copilarie si in lucruri simple.

De atunci coboara din ce in ce mai des.Pentru ca a realizat ca e bine sa te intalnesti din cand in cand cu vechiul TU,doar ca sa vezi ce mai face,fara sa ii reprosezi nimic.

Secunda.

O secunda.
Un moment.
O clipa de neatentie ce avea sa ma coste cat o eternitate de suferinta in Iad.
Atat mi-a luat sa imi vand sufletul Diavolului.Pentru o clipa,chiar m-am bucurat,gandindu-ma ca asta e singura modalitate prin care sufletul meu ranit si jegos isi va putea gasi alinarea.Simteam cuvintele Diavolului cum ma izbeau cu o forta incontrolabila,iar privirea sa,atat de rece si salbatica,nu facea decat sa imi accentueze sentimentul de frica,dandu-mi fiori reci pe sirea spinarii.
Cu toate astea,nu credeam nimic din tot ce-mi promitea.Si apoi ,s-a intamplat.Undeva,in adancul sufletului meu,am simit o farama de ceva,ce m-a facut sa realizez ca nu asta e Solutia..Exact ca un trandafir solitar ce rasare intr-un pamant arid,ca un cantec al unei sirene ce te ademeneste demonic,ca un miracol..
Stiam ca nu asa imi voi putea repara sufletul .Doar il voi carpi pentru toata durata vietii mele.Dupa ce voi muri si voi ajunge in Iad,eternitatea de suferinta s’ar juca cu el ca si cu o papusa fara cap,rupandu-l in mii si milioane de bucatele pana ar inceta sa mai existe.Si asa as inceta sa mai sufar si eu.
Era Speranta…Speranta ca voi putea spune “NU”,luptand astfel cu raul ce ma coplesea…Speranta ca voi avea incredere in mine…Stiam ca pot rezista,mereu am avut puterea sa stiu sa ma opun unui lucru rau sau nefavorabil mie.. Dar Speranta a murit la fel de repede cum incoltise,realizand ca tocmai terminasem de semnat actul ce imi asigura cazarea in adancurile fierbinti ale Iadului.
Si toate astea doar intr-o secuna…o simpla secunda,ce avea sa valoreze cat o eternitate.

duminică, 14 februarie 2010

For my beloved demon.

 Liniştea dintre cei 4 pereţi ce formează o închisoare devine din ce în ce mai insuportabila... mă zgârâie pe creier,intra în fiecare neuron şi îl sâcâie până când acesta moare. Dar nu cedez,nu nici de-a naiba!Nimic nu mă mai poate opri acum;pixul stă liniştit pe coala albă şi aşteaptă nerăbdător ca eu să îl ridic,sfioasă şi să încep să scriu.Dar ce pot scrie acum,la 4:44 dimineaţa?Aş putea să mint,că visez..o da, visez căpşuni ascunse în zăpada albă,şi mâinile tale roşii pe care le-ai descoperit numai atunci când ai observate cu ce sunt patate...visez cuvinte -nu- aberaţii ,care ieşind din gură unui nebun au un dulce surasas...visez un mormânt,o luna plină,şi un trandafir solitar ce răsare din neanta,visez iubire,ba chiar visez şi un sărut.

 Dar ce rost mai au visele când ştim bine amândoi că ceea ce am făcut nu a trebuit să se întâmple.Şi tu ziceai de mine că sunt un demon din Iad! Dar tu ce eşti?Eşti om?O creatură?Un monstru,ce mai eşti ?Intr-un timp aşa de scurt te-ai transformat într-o fiară,pe care numai eu am ştiut cum să o îmblânzesc.Degeaba!Deschid fereastra şi mă uit la bezna de afară.Din mare,porneşte adormită o briză;şi o văd cum vine direct spre geamul meu.Şi când mă izbeşte o face cu atâta forţă încât reuşesc să-i simt esenţa de regret.

 O prind în palmă şi o strâng aşa de tare încât se transformă în praf.Grăbită,o inalez că să mă bucur de ultima noapte liniştită,aşa cum te grăbeai şi tu să-mi săruţi buzele sângerânde.Şi dimineaţa,când mă trezeam îmbrăcată în tricoul tău,tu stăteai şi te uitai la mine cu ochii tăi albaştri şi lucioşi.Îmi ziceai că nu ai dormit toată noaptea uitându-te la buzele mele.Şi uite, au rezistat peste noapte!Dar cana albă de cafea le-a biruit,făcându-le să se transforme într-o simplă pată pe porţelanul ei fin.Mă şterg la gură badaraneste şi reuşesc să îmi împrăştii rujul pe toată partea de jos a maxilarului stâng.Bine că te amuză!Şi asta,şi părul meu ciufulit!

 Şi uite-aşa m-am luat cu vorba şi nu am observat că plouă.Dar vai,cât sunt de adormită!Ploaia a pătruns în casă,pe geamul imens pe care l-am uitat intenţionat deschis azi noapte ştiind că va ploua de dimineaţă.Şi mă amuză,pentru că tu iar începi să te stresezi şi să bolboroseşti ceva despre responsabilitate.Şi nu mă pot abţine şi iar încep să urlu la tine şi iar ne certăm..Îţi aprinzi a 2549 ţigară pe ziua de azi,iar eu te privesc neputincioasă din capul patului.

 Eh,măcar am câştigat şi bătălia asta.”Dar încă nu ai câştigat razboiul” urmează să îmi zici.Ei,şi?am câştigat mult mai multe lupte decât tine!Şi cum asta e ultima ceartă pot zice că totul s-a terminat.Eu am câştigat ,Tu ai pierdut dar de fapt,cine e învingătorul?NIMENI.Pentru că amândoi suntem proşti şi nu ne putem abţine.Dar dacă ar fi să recunosc ceva,aş recunoaşte că tu m-ai învăţat să ucid.Să seduc,apoi să ucid prada cu o mişcare înceată, dar totuşi letala de felină.Sentimentele sunt făcute pentru a fi trăite de către oameni,pentru a fi interpretate tot de către aceştia,dar când scapă de sub control,nimeni sau nimic nu le mai poate opri.Şi uite-aşa ,Roata Destinului se învârte dragul meu.Si pentru că tu m-ai învăţat să ucid,nu mă voi mai întoarce la tine.Pentru că nu am ce să fac cu un cadavru...nu se mişcă,nu vorbeşte,nu face nimic! -Deşi trebuie să recunosc că nu mi-e uşor.
 
 Şi mie îmi e greu cand scriu asta mă simt ca şi cum m-aş arunca în gol şi aş cădea într-o mare fără fund..ma tot scufund ,încet şi am lângă mine câteva voci care nu fac nimic altceva decât să îmi îngreuneze drumul spre Iad.Dar voi îndura,pentru că ăsta e singurul lucru bun pe care l-am învăţat de la tine,Răbdarea-bine,poate că nu e singurul.Dar hai să privim şi partea plină a paharului: O să ajung să domnesc în iad!Pentru că numai sufletele de gheaţă au puterea să ajungă acolo şi să nu-şi lase inimă să se topească,seducându-l pe diavol şi apoi cu aceeaşi şiretenie,ucigându-l.

 Şi ţine minte,atunci când va ploua cu lacrimi de gheaţă,să ştii că îngerii plâng din cauza mea..plang cu ochii lor albaştri.